sau
decesul unei nefericite teologii paguboase…
Observ de cateva saptamani degringolada economica in care apare tot mai pronuntat un aspect al capitalismului cu iz de socialism: “privatizam profitul si socializam pierderea”. Cu alte cuvinte, daca avem profit il iau numai eu, daca pierdem ceva o impartim la toti.
Situatia imi pune in fata doua intrebari: Va schimba actuala criza economica predica din bisericile prosperitatii? si “Va influenta perceptia despre Dumnezeu? La prima n-am raspuns. Cred ca mai curand pot raspunde afirmativ la cea de-a doua intrebare…DA, tot Dumnezeu va fi gasit de vina si cei mai multi se vor intrista/dezgusta de crestinismul populist al prosperitatii si poate vor alege sa nu mai vina la biserica. O biserica care te baga in datorii si nu in Cer, e de ocolit nu? Asta-i si mai rau intrucat pastorii daca nu si-au facut economii s-ar putea sa nu mai fie asa de prosperi…Sunt motive de ingrijorare asadar pentru Paula si Randy White, Creflo A. Dollar (asta chiar ca are nume de pastor prosper), Benny Hinn, Kenneth si Gloria Copland sau Episcop Eddie Long, ce sa mai zic de Joel Osteen sau Jan si Paul Crouch si toti cei care apar la TBN. Asta ca sa-i numesc pe cei mai marcanti. Imi cer scuze pentru romanii pe care nu-i includ pe lista…ii las sa se bucure in taina de asta…
Economicul si religia se intalnesc acum pe drumeagul ingust al speculatiilor/dificultatilor financiare; banul nu mai este ochiul celui din iad ci poate gaura din gardul cerului …
Traim vremuri in care un stranut al Wall Street imbolnaveste “bunul mers” al bisericilor prosperitatii in marea lor parte adepte ale unui curent al penticostalismului, vazut deseori drept crestinism veritabil. Vedetele de ieri vor fi probabil somerii de maine…c-asa-i in teatru…daca nu mai ai spectatori nu mai incasezi banii. Astfel, teatralei prezentari a unei evanghelii pe care Isus nu a exprimat-o niciodata, i se canta prohodul. Cine canta? Corul bacherilor indragostiti de propriile conturi. Totul se desfasoara intr-un spectacol de gala, trait in direct. Intrarea este libera dar iesirea s-ar putea sa coste daca vrei sa nu te ia fiscul in duba.
Jonathan Walton, profesor de religie in cadrul Universitatii Riverside din California, declara ceva vreme in urma faptul ca “promisiunea centrala a paguboasei teologii (Dumnezeu va gasi o cale pentru oamenii saraci sa-i faca bogati) a dezvoltat o expresie periculoasa a vietii crestine in care lipsa este pacatoasa si nu o virtute. Ce-o gandi acum Francisc de Assisi?
Deviatia aparuta din accentuarea eronata a ideii de binecuvantare i-a incuarajat pe majoritatea enoriasilor sa-si faca datorii mari in cadrul sistemului bancar si sa se roage apoi ca Dumnezeu sa faca o minune sa le acopere…si astfel enoriasii au inceput mai mult sa-si sune brokerii decat pastorul si au inceput sa se roage de brokeri mai mult decat la Dumnezeu. Ca pana una alta socoteala lor pare simpla…la casa si masina NU pot renunta, dar la Dumnezeu, DA.
Astfel credinta a ajuns ceva care se bazeaza partial pe viziunea nerealista a imbogatirii personale (bineinteles motivatia e sfanta, ca sa am ce sa-i dau lui Dumnezeu inapoi…) si partial pe un optimism economic intrat intr-o toxica simbioza cu ce se intampla la bursa. Duhul Sfant pare acum un fel de Haiducul Sapte-Cai ce ia banii de la cei bogatii lumii si-i da la evanghelicii inflacarati care se roaga pentru asta…Distinct decat alte feluri de penticostalism, adeptii teologiei/evangheliei prosperitati adauga un strat subtire de supranatural si gandire pozitiva peste forma lor de indatorare. Enoriasii sunt incurajati sa solicite de la Dumnezeu premii pentru credinta lor intrand, creeind si amplificand o atmosfera in care la nivel mental si verbal galagia excitatoare este, nu un strigat de ajutor pentru o situatie disperata, ci mai mult un refren al alunecarii intr-un roller coaster care n-are stop la final.
Sunt furnizate exemple ale oamenilor bogati din Biblie in dorinta de a fabrica modele la care sa ma uit, pe care sa le admir, in locul carora sa ma visez…Nu este rau sa invat din experienta unui leadership sau a unei administrari a oamenilor binecuvantati din Scriptura, dar impunera lor ca ultime exemple poate reprezenta o accentuare disonanta cu actul Celui care a lasat bogatia Cerului pentru a veni jos ca un sarantoc si a ma mantui…a ma imbogatii ceresc…
Promisiunile divine convertite in aur pamantesc devin material pentru o alchimie sufleteasca in care valoarea devine cenusa si credinta mi se face scrum. Oare asta vrea Dumnezeu sa-mi fie credinta? Oare asa trebuie sa inteleg ca Dumenzeu este prezent cu mine in nevoi? Ca-mi da, precum unui fiu rasfatat, orice bun pamantesc si la sfarsit ma asteapta la poarta raiului in aplauze de ingeri? “Haleluia!?” sau mai bine “Pardon!!!”
Un Dumnezeu care onoreaza credinciosia este si un Dumnezeu care ma tine uneori intr-o inchisoare pamanteasca in care imi oteleste sufletul si duhul. Dar astazi vrem o eliberare pamanteasca neconditionata pentru un suflet de plastilina.
Aderentii bisericilor prosperitatii vor rasplati pe Dumnezeu pentru ceea ce le-a dat, contribuind la bisericile lor cu sume substantiale. Si astfel bisericile vor fi de cristal si pastorii printre cei mai bogati masoni.
Pare normal, intr-un astfel de scenariu, sa-i incurajez pe oameni sa creada ca trebui sa aiba mult, ca sa dea mult…si ajung cu Dumnezeu la un fel de troc…”eu iti dau asta ,Tu sa-mi dai aia…eu ma pocaiesc dar fii atent, Doamne vreau casa aia, masina aia, femeia aia(cum e casatorita? las’ ca gasesti Tu o solutie…) serviciul ala…vacantele alea…etc.”
In astfel de circumstante credinciosia se masoara la un nivel antreprenorial (unde am mai auzit eu…”daca poate sa conduca o fabrica, poate sa fie si presbiter/conducator in biserica…”) in care o abilitate pur umana de a invarti niste bani sau de a face un lucru, este transformata in calitate si virtute pentru un crestin veritabil si de nadeje/de dorit, in orice biserica.
Actualul trend economic e posibil sa reduca nu doar avutiile ci si numarul de membrii din multe biserici. Oamenii vor fi invitati sa se roage puternic (asa cum se rugau la pompele de benzina ca sa scada pretul la carburanti) ca diavolul sa plece, sa se evapore de pe Wall Street. Socul economic este pentru acestia o alta forma de prigoana pentru ca vremurile “e grele” si neprielnice “crestinilor adevarati”. Si in loc sa-mi dau seama cat de departe sunt de Dumnezeu datorita increderii mele in lucrurile pamantesti, voi da vina pe altii sfarsind poate blamand pe Cel la care ma rog. Teologia prosperitatii costa enorm si ofera o mantuire ieftina…complet opus a ceea ce Dumnezeu a facut: o mantuire valoaroasa oferita in dar omului.
E Dumnezeu de vina? Mai este un Dumenzeu, care permite bancii sa-mi ia casa si masina, credibil? Mai merita inchinare mea?
Eu zic ca DA. Dumnezeu nu mi-a promis o viata usoara si comfort, ci o viata vesnica, nu? Dar asta e deja o alta teologie…iar ce stiu sigur este ca duminica n-am de ce sa-mi schimb predica…
Popularity: 13% [?]
Entries (RSS)