“Un om poate reusi aproape in orice ce face cu entuziasm nemarginit”- Charles Schwab

Vorbeam ceva vreme in urma despre pierderea entuziasmului in Biserica. Si pastorii/predicatorii sunt direct vinovat-raspunzatori de asta. Oameni demotivati de a fi si face ceva impreuna sunt greu de repus pe linia unei slujiri colective. Fiecare se va multumi sa gandeasca ca are felul sau particular “de slujire”.

O lucrare inceputa cu entuziasm poate pierde energia catalizatoare prin desumflarea momentumului. Pierderea acestuia se poate datora faptului ca leadershipul e confortabil in ceea ce se intampla(comoditatea pastorilor e rugina pe trupul bisericii…) sau datorita faptului ca exista o agenda pastorala paralela, care contrazice vorbele spuse. Cand se observa pierderea entuzisamului (leadership-ul isi dovedeste sinceritatatea macar prin acceptarea situatiei incomode) de obicei se incearca “reincalzirea” cu cateva “hei-rup-uri” (fratilor sa punem mana, sa facem si sa dregem…”, “mi-ar placea sa va vad uniti…”, etc.)

Apatia e sora vitrega a entuziasmului. Ambele cuvinte ne vin de pe la greci si definesc doua scoli de gandire. Apatie inseamna – aproape literal- lipsa suferintei, dar a ajuns sa se traduca contemporan prin nepasare.

Apostolul Pavel notase faptul ca unii romani au zel dar nu si cunsotinta/priceperea de a face ceea ce sunt incantati(Romani 10.20). Imi plac oamenii entuziasti. Cei care sunt optimisti si incantati sa faca ceva. Zelul e bun dar trebuie directionat corect. Asta presupune auto-control si deschiderea spre a invata/studia.

Un crestin apatic e un non-sens. Un crestin entuziast dar prost directionat e aproape un fanatic.

Nu conteaza imprejurarile vietii in care te afli acum; daca esti incatat sa faci ceva, adauga si cunostinta in directia entuziasmului tau. “Sa ne continuam cu bucurie calatoria” – spune Apostolul Pavel. Asta daca sti incotro mergi…