saritura in-naltime

Mastile Craciunului(1)

Miroase a sarbatoare, e timp de incantare; in jur fosnet de cadouri si rostiri de vorbe bune. Oamenii par mai dispusi spre bine, spre intelegere, spre lumina si meditatie. Cat este real si cat mimam in aceasta stare depinde de la om la om.

Beteala, sclipiciul, luminile colorate si muzica placuta ce rasuna in magazine, cafenele sau benzinarii vrea sa asorteze si sa insoteasca inima spre un respiro binefacator.

E din nou vremea Craciunului in oras!  In sarbatorile de Iarna, ale sfarsitului de an este cel mai bun timp sa purtam masca zambitoare a prieteniei, pentru a ascunde simtaminte neconfortabile care bantuie prin inima. Avem de salutat, sau de trimis felicitari la oameni la care poate nu ne vom mai gandi pana la anul viitor. Ne imbracam bine si frumos pentru a estompa putin din zbuciumul launtric iar daca acesta se aseaza pe chip tragem repede o masca pentru a arata bine si de Craciunul acesta.Cati dintre noi ma acordam atentia principala intamplarii originale, de la care a plecat toata aceasta stare de bine?

Maria, in acel timp al instiintarii divine pe are a primit-o, putea sa poarte cateva masti pe care noi astazi le folosim. Cititnd textul din Luca 1.46-55 putem vedea ce masti NU a purtat Maria; asta pentru a ne lamuri daca nu cumva si noi ar fi bine sa renuntam la ele.

Maria nu vrea sa poarte masca religiozitatii.

Prima ei afirmatie “Sufletul meu mãreste pe Domnul, si mi se bucurã duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu,” (Luca. 1:46,47).

Maria rosteste aceste cuvinte in spatiul privat al incaperii in care era si Elisabeta. Din inima ei tasneste o expresie ce reflecta raportarea ei la Dumnezeu. Pentru ea nu este un exercitiu spiritual bisericesc, nu este o incantatie de rostit in momente speciale, nu este pentru a vedea altii cat de bine cunoaste ea cum sa se exprime. Ea nu spune asta pentru a impresiona publicul sau pe cei care o aud. (Stiti cum facem noi uneori prin rugaciuni) Ea isi lasa inima sa suspine, sa strige, sa se exprime natural inaintea lui Dumnezeu. Si din ceea ce spune Maria putem intelege teologia si practica ei religioasa; cum se raporteaza ea la ce stie si cum este dispusa sa traiasca in continuare.

“Sufetul meu premareste pe Domnul,”spune Maria. In mintea Mariei este un obiectiv simplu, clar, Dumnezeul luI Israel. Si ea vrea sa aprofundeze, sa focalizeze acest adevar, precum te uiti cu o lupa la un obiect pe care vrei sa-l observi in detaliu. O lupa nu creeaza nimic nou dar te ajuta sa aprofundezi, sa vezi mai bine.  In acest moment mintea nu creaza nimic nou despre Dumnezeu dar pe masura ce il aprofundam, meditam, gandim vom descoperi alte valente ale Persoanei Sale.

Maria exploreaza maiestatea lui Dumnezeu. Ea nu se opreste la o simpla survolare incantatoare si ceea  descopera, intelege ii aduce bucurie (“sufletul meu se bucura…”) Inainte ca sa se nasca Mesia din trupul ei, in inima Mariei se naste bucuria. Contemplarea lui Dumnezeu aduce un sens al bucuriei pe care trebuie sa-l exprimentezi pentru a-i vedea frumusetea, valoarea.

Echilibrul intre a cunoaste ce este Dumnezeu si aprofundarea lui Dumnezeu inseamna datul jos al unei masti, abandonarea unei masti – cea a unei vieti ritual-religioase. Din exprimarea ei Maria nu ascunde inimii ceea ce gandeste mintea ei si nu ascunde mintii ceea ce simte inima. Experienta noastra trebuie inradacinata in Adevar. Si adevarul Mesajului divin este important decat ce simtim, intrucat deseori simtamintele uneori pot fi inradacinate intr-o mincina sau in pacat.

Leave a Reply