saritura in-naltime

chi?toc de ganduri -2

Retinerea si nedumerirea celor mai multi dintre occidentali (inclusiv din Nord-America) se datoreaza in principal faptului ca acestia nu mai iau in considerare factorul religios. Ei traiesc intr-n mediu neo-crestin (din care cei mai tineri provin deja), in care inchinarea de la biserica este mai mult absenta, iar religiozitatea este tot mai mult recomnadata si cultivata in particular. Areligioziatea evidentiata in marile teritorii vest-europene, izolarea adevarurilor crestine, i-a impins spre o zona propice dezvoltarii unor idei si interactiuni noi (chiar practici poate – totul este permis), in virtutea carora gandesc/presupun ca si ceilalti, ce apartin de alte religii, sunt la fel de nemotivati sau dezangajati religios… Ceea ce este fals! Pentru ca ei au lasat-o mai moale cu principiile crestin-religiose, cred ca si ceilalti au facut/fac/vor face la fel cu religiozitatea lor. In abordarea si interactiunea lor, ei nu doar intorc obrazul (ecou al didacticii christice) ci inchid si ochii (protejandu-se chipurile de factorul diavolesc al amagirii virtuale).

Barca ia apa si Christos nu mai doarme la carma

In democratia dement-occidentala se pune mare pret pe disocierea dintre credinta si secular, lucru care nu se intampla de fel in cultura musulamna. Reducerea credintei la dimensiunea personala (privatizarea religiei: “fiecare cu crezul sau”) subtiaza si mai mult pozitia valorilor si optiunilor ce definesc si marcheaza credinta crestina. Religia devine acceptabila in Occident daca este un domeniu privat. Asa ceva nu exista nici la Mecca si nici la Medina!

Intre islam si lumea occidentala exista o conectare la nivel social si o deconectare la nivel religios (si asta nu pentru ca occidentul ar fi neaparat crestin in substanta actiunilor ci poate doar declarativ la nivel de eticheta). Din perspectiva musulmana, aceasta deconectare este ingaduita acum, dar nu va mai exista in momentul in care polul majoritatii va fi favorabil islamului.

Iar din perspectiva secular-crestina, situatia este OK!

Accentul pe autonomie si toleranta (promovat fortat si sustinut de aproape orice minoritate) este un alt factor al permeabilitatii valorilor occidentale; aceasta este inteleasa/aplicata de unele democratii liberale drept o masura destept-diplomatica de cautare a compromisului ce pastreaza un nivel de viata bunicel (plus ca si multiculturalismului i se canta astfel in struna!). Ei vin cu dolarii si petrolul, noi le dam ceva spatiu de locuit, ceva centre de promovare a religiei lor si… ne descurcam.

Climatul social in democratiile occidentale (incluzand Nord-America) este ironic paradoxal. Respingand aproape orice forma de pricipialitate crestina in media, de manifestare religioasa cu fundament iudeo-crestin sau stare de promovare a principiilor de viata crestine (cu evidente consecinte in capitole precum avort, eutanasie, redefinirea familiei samd), deci respingand si izoland orice accent religios, secularii “politically correct” se deschid in fata islamului (ce-ar trebui – si nu este! – considerat dupa cum am zis un tot religos-social-politic). Secularismul are putine resurse de a rezista unit tavalugului musulman doar prin rostiri impaciuitoare. De fapt, daca nu s-ar fi aflat intr-o matrice crestina, adeptii secularismului si progresistii crestini nu ar fi avut nicio sansa de supravietuire sau afirmare; toata aceasta devenire de la pluri-religios la a-religios nu s-ar fi putut afisa/exprima intr-un context predominant musulman!

Fixatia liberalismului secular si a crestinilor progresisiti cu multiculturalismul este in opinia lor o modalitate de a opri “hegemonia culturala (fundamentalist)crestina”. Mergand pe acelasi trend, le va fi foarte greu acestora sa condamne eventual hegemonia islamica; si se vede asta deja prin tacerea cu care se manifesta fata de actele de intolerenta islamica sau de violenta in exces, nejustificata. Se intoarce obrazul si se inchid ochii, cum am mai spus.

Occidentalii par blocati intr-o transa/trapa politic-culturala si iluzia unei posibile intelegeri mutuale nu pare a schimba ceva. Unde mai exista principii robuste ce pot contrabalansa conglomeratul islamic? Cine le poate instrumenta? Astfel de pozitii si principii nu pot exclude afirmarea unor pozitii si principii religioase. Si ajungem pana la urma ca sa aparam ce este bun si drept in lumea aceasta vestica instrumentand parghii ce au la baza adevaruri iudeo-crestine. Sa nu maturam tot, ca sa ne plangem mai apoi (si prea tarziu!) ca nu mai avem nimic!

 

Intrebarea ramane: Care este si de unde poate veni abordarea corecta? De la o aripa combativ militanta ce sub steagul crucii vrea incorsetari triumfator prozelite? Sau de la o gashca crestina progresista neoliberal-stangista, foarte permeabila la arome filosofice si aplecatoare spre “iminei”?! Din cate imi dau eu seama, nici dintr-o parte si nici dintr-alta.

Leave a Reply